Până acum aproape 20 de ani, Ignacio Uriarte era un angajat cu un job administrativ, expert în Microsoft Excel și deprins cu rutina acțiunilor repetate zilnic, de la 9:00 la 5:00. Acum are un atelier în Berlin, unde lucrează tot după un program fix, cu aceleași instrumente de birou și cu aceleași gesturi repetitive. Deși și-a dat demisia din corporație, despărțirea lui de universul office a fost doar parțială.

Imagine din Ignacio Uriarte: Sequential Operations, expoziție personală, Gaep, București, 12 martie – 7 mai 2022

„Nu doream absolut deloc să abuzez de artă pentru eliberarea mea personală, ceea ce m-ar fi transformat într-un artist-clișeu (rebel și marginal)”, spune el. „Dimpotrivă, am hotărât să rămân în realitatea mea «mic-burgheză» pentru a o explora din interior, folosindu-mă de cunoștințele acumulate de-a lungul anilor. Acesta este motivul pentru care nu am încetat să folosesc instrumente și metode similare cu cele ale oricărui angajat dintr-un birou, lucrând după o rutină și având rutina ca interes principal.”

Ignacio Uriarte

Uriarte schițează cu o mișcare a pixului pe foaia de desen asemănătoare cu cea pe care o facem toți pe un colț de hârtie în timpul unui call prea lung. Alteori, trasează simple linii drepte, folosind doar o riglă și un liner subțire sau un marker, dar obține efecte picturale sau tridimensionale complexe. Adesea în ultima perioadă, ștampilează folosind ștampile custom-made cu motive geometrice și bate la mașina de scris desene din litere ce devin adevărate studii despre potențialul expresiv al geometriei.

Lucrarea lui Ignacio Uriarte Four x Four Amorphous, 2016, cerneală pigmentată pe hârtie, patru desene, fiecare având 42 x 29.7 cm  și 48.7 x 36.4 x 3.5 cm înrămate.

Toate aceste tehnici se regăsesc în lucrările din noua sa expoziție personală din București, Sequential Operations, deschisă la Gaep până pe 7 mai. Ele construiesc un univers formal distinct, care ridică întrebări despre cum configurăm un spațiu din entități și unitate, cum ne raportăm la bucla continuă în care trăim și pentru ce decidem să depunem mult efort într-o epocă marcată de presiunea productivității, dar și de dorința de satisfacții imediate.

Într-un interviu exclusiv pentru Designist, Ignacio Uriarte povestește cum arată spațiul lui de lucru – cel actual și cel ideal –, ce schimbări a făcut când a decis să devină artist full-time și cum iese dintr-un impas de idei.

Cum se aseamănă și în ce fel diferă atelierul tău de un birou obișnuit?

Se aseamănă prin faptul că și eu lucrez așezat la o masă. Iar acest lucru dictează un anumit format pentru desenele mele. Cele mai multe sunt mici sau medii. Îmi gândesc expozițiile în funcție de arhitectura spațiului unde vor avea loc, așa că atunci când am nevoie de lucrări mari, le concep ca piese modulare – de pildă, un grup de 128 de desene ce formează un dreptunghi sau o secvență de 40 de desene ce compun o linie lungă pe perete.

Principala diferență ține de metodologia mea. Îmi dau voie să fiu neproductiv. Acțiunile mele nu sunt neapărat eficiente sau nu produc rezultatul uzual. De exemplu, într-un birou oamenii scriu litere pentru a comunica prin cuvinte. Eu scriu litere [n.r. la mașina de scris, cu ajutorul căreia realizează desene] nu pentru a comunica prin cuvinte, ci pentru a crea senzații prin imagini. De la distanță pare că aș lucra ca oricine altcineva, dar în realitate mă sustrag imperativului de eficiență care există în majoritatea birourilor. Arta îmi permite acest lux. Și uneori caut cel mai dificil mod de a face un lucru foarte simplu – de pildă, fac un desen monocrom cu cel mai subțire liner posibil. Dintr-o perspectivă convențională, n-are sens să procedez astfel, dar pentru mine are sens pentru că reiau mitul lui Sisif și ridic diverse întrebări despre rutină, repetiție ș.a.

Lucrarea lui Ignacio Uriarte Double XYZ, 2021, electronic typewriter on paper, trei desene: 32.1 x 21 cm, 29.1 x 21 cm, 32.1 x 21 cm (37.1 x 26 x 2.8 cm, 34.1 x 26 x 2.8 cm, 37.1 x 26 x 2.8 cm înrămate)

Când ai demisionat din ultimul job într-o companie, știai că vei avea nevoie de un atelier în care să mergi zilnic și să lucrezi după un program ca de birou?

Când mi-am dat demisia, făceam deja artă seara, după programul de birou. Veneam acasă și lucram, în principal pe computer pentru că nu prea aveam loc pentru lucrări pe hârtie. Visam să pot trăi ca artist, dar mi se părea o misiune cvasi-imposibilă. Primul atelier adevărat l-am avut în timpul unei rezidențe. Mi-a plăcut la nebunie. Am putut experimenta atât de mult! Spațiul în care lucrezi – un atelier mare, unul mic sau lipsa unui atelier – te condiționează. Totuși, cred că poți face artă oriunde. La început, am avut un atelier atât de impropriu, încât lucram tot pe computer mai mult, foloseam formatul pdf ca mediu artistic. Un spațiu groaznic te forțează uneori să fii mai creativ, după cum un spațiu mare și frumos nu garantează că vei face lucrări bune.

În privința programului, mi-am făcut mie însumi o promisiune: să aloc practicii mele artistice, zi de zi, cele nouă ore pe care le petreceam înainte la job, plus orele în care făceam artă seara. În total, vreo 12 ore. Când începi dintr-odată să lucrezi ca freelancer sau ca artist, există riscul să te lenevești, pur și simplu pentru că nu ești obișnuit fără un program fix și pentru că există tot felul de lucruri care îți distrag atenția. M-am forțat să am o disciplină de lucru. Și am decis să dedic timp, dragoste și bani practicii mele. M-am mutat din apartamentul în care locuiam în altul mai mic, am făcut tot felul de schimbări pentru a-mi crea condițiile de a nu mă întoarce la jobul administrativ.

În prezent, deși am 49 de ani, nu am încă atelierul ideal, dar sunt aproape de el. Cred că până la finalul anului voi ajunge să am acest atelier, în Valencia, Spania, unde mă voi muta cu familia. Știu exact cum vreau să fie. Un spațiu multifuncțional, cu bucătărie ca să pot organiza cine și cu un mic studio de sunet populat de sintetizatoarele și celelalte echipamente pe care le am deja. Ar fi un spațiu suficient de mare pentru a găzdui grupuri de discuții și pentru a invita studenți ca interni. Aș avea cel puțin doi asistenți. Și două zone diferite, una „curată” și alta în care aș începe să fac pictură. Realitatea momentului e mai modestă: un atelier de circa 30 de metri pătrați, în Berlin. Voi fi cel mai fericit om din lume când voi avea atelierul visurilor mele, dar trebuie să recunosc că anumite constrângeri stimulează creativitatea. Dacă mă uit în urmă la practica mea, când am avut resurse puține, nu am făcut neapărat lucrări mai proaste. Din contră. Îmi aduc aminte de o perioadă relativ scurtă în care am făcut cinci animații, una după alta, doar cu un scanner și niște foi de hârtie. E interesant cum ajungi să creezi ceva din nimic.

Bănuiesc că va fi loc și pentru mașinile tale de scris, nu doar pentru sintetizatoare, în acest nou atelier. Câte mașini de scris ai?

Am 13, dar folosesc doar trei-patru și, de fapt, în 95% dintre cazuri folosesc aceeași mașină. E o piesă care îmi permite să fac desene relativ mari, de 42 cm lățime sau chiar mai late și de orice lungime vreau. Particularitatea ei este că are un font foarte mic. Privitorul trebuie să se apropie de desen ca să-și dea seama ce litere sau semne conține. Îmi place mult acest lucru – să ofer două posibile lecturi, una de la distanță, cealaltă de aproape. Pentru expoziția din București am folosit, în mod excepțional, o mașină electronică.

Deși am strâns 13 mașini, nu țin să le păstrez. Pentru mine sunt doar un instrument. Le-aș da cu inima ușoară pe cele mai multe. Poate și pentru că știu că aș avea acces la orice mașină de scris mi-aș dori. Sunt bun prieten cu cinci frați din nordul Spaniei care au o colecție fantastică de peste 3.000 de piese, toate în formă perfectă. La un moment dat, a trebuit să fac 128 de desene cu 128 de mașini diferite, m-am dus la ei și am făcut acolo desenele.

Care sunt obiectele indispensabile din atelierul tău și de ce?

O masă mare, goală. Acum am două mese, fiecare de 2,2 pe 1,4 metri. Împreună sunt cât un pat. Apoi, creioanele și pixurile cu care desenez: linere subțiri cu tuș (de obicei Rotring), markere permanente și pixuri document proof. Instrumentele cu care desenez trebuie să reziste la lumină. Dacă lucrările mele n-ar fi de vânzare, n-ar conta. Dar cum sunt achiziționate de colecționari, nu vreau să risc să fiu dat în judecată peste 15 ani pentru că desenul meu a dispărut de pe hârtie.

Ignacio Uriarte Concentric Clip Circles, 2022, instalație (agrafe de birou), dimensiuni variabile, ediția: 1/3 + 1 AP

Când ești în pană de idei în atelier, care-i antidotul?

Să lucrez în continuare. De exemplu, pentru expoziția din București voiam să fac o lucrare din agrafe de birou. Aveam de prin 2004 o asemenea idee. Făcusem chiar câteva încercări în atelier cu agrafe înlănțuite și atârnate ca o perdea, dar n-am îndrăznit niciodată să duc la capăt ideea. Acum, înaintea expoziției, am reluat-o, dar am ajuns într-un impas. Termenul-limită se apropia și trebuia să mă hotărăsc asupra formei finale. Până la urmă, am schimbat cu totul această formalizare. În loc de o perdea, am făcut o instalație pe podea, din patru inele concentrice cu mii și mii de agrafe. Pe scurt, ca să ies din blocaj, privitul în gol pe tavan sau la foaia de hârtie nu mă ajută. Trebuie să continuu să lucrez. Având o practică bazată pe multe gesturi repetitive ale mâinii pe foaia de desen, îmi permit să le fac și să mă gândesc între timp la ideea care mă macină.

Imagine din expoziție, cu detaliu al lucrării lui Ignacio Uriarte Concentric Clip Circles, 2022, instalație (agrafe de birou), dimensiuni variabile, ediția: 1/3 + 1 AP

Care sunt artiștii care au influențat cel mai mult decizia ta de a fi artist sau propria ta practică?

Când m-am hotărât să fac doar artă, m-am uitat cu atenție la mai mulți artiști profesioniști, încercând să-mi dau seama ce au toți în comun. Elementul comun, din punctul meu de vedere, este că toți vorbesc despre lucruri pe care le știu foarte bine. Vorbind despre lucruri pe care le-au trăit, bune sau rele, au creat lucrări cu valoare universală, prin asta înțelegând faptul că mulți alți oameni pot să se regăsească în ele. Au pornit de la experiențe foarte personale și au reușit, contraintuitiv, să se conecteze cu o mulțime de oameni din toată lumea. Sunt nenumărate exemple, de la Paul McCarthy și Roman Signer la Richard Artschwager.

Signer, de pildă, face diverse experimente în natură, într-un mod amuzant și filosofic în același timp, și folosește caiacul în multe instalații. Cel mai bun prieten al lui a murit într-un accident de caiac. Contează pentru mine, ca privitor, să știu asta? Poate că nu. Dar oricum îmi dau seama că pentru el caiacul are o însemnătate specială. Artschwager folosea în sculpturile lui multe materiale, adesea materiale urâte, întâlnite mai degrabă în producția de mobilă. După ce a absolvit Artele, pentru că trebuia să-și întrețină familia, a deschis un atelier care a devenit apoi o mică fabrică de mobilă. Fabrica a ars. Iar el s-a întors la artă, folosind în sculptură cunoștințele pe care le acumulase în producția de mobilă. Lucrările lui de artă au fost surprinzător de diferite de tot ceea ce se mai făcuse. Cred că doar lucrând cu ceea ce te definește, cu ceea ce ești, poți ajunge la alții. Pentru că așa ești credibil. Altminteri, ești doar un turist emoțional.

Expoziția Ignacio Uriarte: Sequential Operations este deschisă la Gaep, str. Plantelor 50, până pe 7 mai.

În final, o scurtă biografie a artistului

Ignacio Uriarte (născut în 1972, trăiește și lucrează în Berlin, Germania) a studiat artele la Centro de Artes Audiovisuales în Guadalajara, Mexic, după studii inițiale în Administrarea afacerilor. Printre numeroasele lui expoziții se numără: Campos de texto (NoguerasBlanchard, Madrid, 2021), Secuencias (La Ciudadela, Pamplona, 2020), 210 x 297 mm (Kunstraum Lakeside, Klagenfurt, 2019), x, y, z (Museo ABC, Madrid, 2018), Apropos Papier: Ignacio Uriarte Bürokünstler (Leopold Hoesch Museum, Düren, 2018), Divisions and Reflections (i8 Gallery, Reykjavik, 2018), How to Define Space (White Space, Beijing, 2017), Acht Stunden zählen (Berlinische Galerie, Berlin, 2015) și Line of Work (The Drawing Center, New York, 2013). Sequential Operations este cea de-a doua sa expoziție personală la Gaep, după Three Ways to Draw and One Way to Call for Attention (2019).

Interviu realizat de Ioana Chira
Toate imaginile prin amabilitatea artistului și a galeriei Gaep