Am spus “cine”, și nu “ce”, pentru că Înlemniții surprinși de fotografii Alexandru Guţă & Diana Trif par ființele neglijate ale unui oraș abuziv. Două lucruri am exclamat retoric în fața fotografiilor: de ce îi descoperim atât de târziu pe Alex și Diana (ale căror proiecte și reportaje sunt un must și pe lista voastră) și ce s-a întâmplat până la urmă cu acești frumoși, dar maltratați copaci? Atenție, iubitorilor de natură! Urmează imagini cu un puternic impact emoțional.

Povestea Înlemniților ne-au spus-o chiar Alex și Diana, le vom da cuvântul foarte curând. Vă mai spunem doar că nu a fost deloc un proiect ușor, iar multe dintre aceste fotografii sunt deja… istorie. Au reluat drumurile și căutările, au documentat transformările peisajului urban din 2012 până azi, iar acum împărtășesc cu noi o legendă urbană la care sperăm să nu se mai asistăm nici în București, nici în alte orașe.

Alex și Diana încep povestea:

“Am început să fotografiez Înlemniţii în anul 2012 împreună cu Diana. Totul a venit întâmplător, nu ne-am gândit atunci că de la câteva imagini vom ajunge să realizăm un adevărat proiect. Au trecut însă aproape 3 ani până am reuşit să punem cap la cap un set complet de imagini. În tot acest timp am traversat de zeci de ori străduţele istorice ale Bucureştiului, pe biciclete şi cu harta în mână, încercând să inventariem cei mai frumoşi copaci. Am făcut câteva mii de fotografii. Provocarea cea mai mare a fost să căutăm momentul potrivit pentru a valorifica fiecare copac în anotimpul şi lumina perfecte. Şi asta pentru că aspectul unui copac se schimbă atât de mult de-a lungul unui an, iar contextul arhitectural în care se află adaugă alte particularităţi dramatice.

Poate părea ceva simplu, însă dintre toate misiunile pe care le-am îndeplinit până acum fotografierea înlemniţilor a fost cea mai dificilă tehnic. Fiecare detaliu minor al compoziţiei putea avea un impact major asupra imaginii. Au fost zile pe care le-am petrecut aproape în întregime în apropierea vreunui copac, înregistrând diferenţele de lumină de dimineaţă şi până seara. Au fost situaţii când reveneam la fiecare câteva zile într-un loc, aşteptând să mai cadă o parte din frunze, toamna, sau, din contră, să înfrunzească mai mult, primăvara. Dar au fost şi momente de noroc, câteva clipe unice în care lumina a făcut vrăji pe câţiva dintre copaci, când se întâmpla să fim şi noi în preajmă. L-am numit noi “noroc”, însă în sufletul nostru ne-a plăcut mereu să credem că a fost o răsplată divină pentru toate eforturile pe care le-am făcut.

Imaginea nocturnă a unui înlemnit, singura nocturnă păstrată în serie, a fost cea mai dificilă dintre toate. După ce am încercat toate anotimupurile şi luminile posibile, am realizat că încă nu reuşisem să surprindem puterea acelui copac şi magnitudinea impactului cu gardul. Atunci am început să căutăm soluţiile cele mai ingenioase. Aşa am ajuns la varianta fotografierii la începutul verii, ca să iasă în evidenţă lăstarii verzi (semn că este încă viu), pe timpul nopţii, pentru a scoate în evidenţă gardul cu sârmele subţiri, şi pe ploaie, pentru a adăuga contrastul necesar scoarţei.

Prima încercare a eşuat, pentru că scoarţa mustea atât de tare de apă încât respingea foarte agresiv lumina produsă de blitz, producând o imagine foarte încărcată. La a doua încercare am aşteptat să treacă ploaia, însă nici aşa nu a fost bine, pentru că unele părţi ale scoarţei s-au uscat mai repede ca altele, distrăgând atenţia privitorului. Abia a treia variantă a avut succes, fiind fotografiată chiar la începutul unei ploi, când scoarţa copacului abia se udase şi putea să absoarbă omogen lumina produsă de blitz.

Privind în perspectivă istorică, avem convingerea că suntem ultimii martori ai acestui fenomen deosebit. Toţi aceşti copaci au reuşit să crească în modul lor unic din cauza ignoranţei cu care a fost administrat Bucureştiul în ultimii zeci de ani. Sute de case au fost lăsate în paragină, iar dezinteresul oamenilor pentru spaţiile verzi au condus la apariţia înlemniţilor. Schimbarea situaţiei în bine va duce implicit la dispariţia ultimilor înlemniţi şi nu credem că va mai permite apariţia altora în viitor. În Europa nu am mai întâlnit astfel de copaci în nici unul dintre oraşele pe care le-am vizitat.“

Povestea lui Alex și a Dianei este una fantastică, dar, din păcate, cu final nefericit. Sperăm însă ca aceste imagini să ne ajute să evităm “drame natural urbane” asemănătoare. Soarta Înlemniților, cum bine explică Alex, este din start una fragilă, din cauza riscului crescut de contaminare prin rănile apărute la contactul vaselor lemnoase cu obstacolele ce le străpung creșterea.

Iată și câteva transformări ale peisajului urban, ce surprind dispariția Înlemniților:

Fotografii: Alexandru Guţă & Diana Trif