În subsolul unei vile de secol XIX din București crește, încă de la mijlocul lunii iulie, o grădină. Cu ferigi, monstera și vrejuri de fasole, grădina de pe strada Plantelor (ce coincidență!) este, de fapt, o instalație artistică pe care artistul Sebastian Moldovan a creat-o pentru expoziția sa de la galeria Gaep, Spacetime’s a Wastin’. Cobori treptele spre spațiul de expunere de la subsol și, într-o alveolă ascunsă inițial privirii, descoperi un totem luat în stăpânire de plante verzi.

Sebastian Moldovan, Shrine #6, 2021, structură de lemn și metal, timere, recipiente, ventilator, pământ de flori, lumini, monstera, ferigi, diverse plante de fasole.

Îngrijită cu apă, lumină artificială și ventilație, grădina a crescut în acest mediu aparent potrivnic timp de două luni înainte de deschiderea expoziției și apoi pe parcursul ei. Alături de o instalație sonoră din țevi, care se cațără ca o iederă pe pereții galeriei, de reliefuri circulare printate cu ajutorul unei imprimante 3D și de alte lucrări care încorporează elemente rămase de la expozițiile altor artiști, grădina ne atrage atenția asupra relației noastre fragile cu natura. Am stat de vorbă cu Sebastian Moldovan despre cum exteriorul poate ajunge în interior și despre cum plantele lui pot deveni ale noastre.

Înainte de toate, o scurtă biografie: Sebastian Moldovan (născut în 1982, trăiește și lucrează în București) a studiat Pictura la Universitatea de Artă și Design din Cluj. Lucrările lui au fost expuse, printre altele, la Rezidența BRD Scena9 (București, 2020), Bienala Art Encounters (Timișoara, 2017), Muzeul Național Georgian (Tbilisi, 2016) și cea de-a 55-a ediție a Bienalei de la Veneția (Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică, 2013). Spacetime’s a Wastin’ este cea de-a treia sa expoziție personală la Gaep, după The Uncanny Within (2017) și / and / You Never Know What’s Off (2015).

Inviți plante în expozițiile tale de aproape 15 ani deja. Ce obții cu aceste grădini-instalații? Și de ce revii asupra ideii?

Am fost tot timpul aproape de natură și am înțeles cât de dependenți suntem de ea. Totuși, acțiunile noastre sunt ale unui stăpân arogant. Chiar dacă reușim să trăim în orașe mari, în vieți artificiale și să uităm de această dependență, ea nu încetează să existe. Când am început să expun în muzee, hale, biserici (Cuenca, 2009), galerii, am perceput aceste mari spații construite ca fiind neînsuflețite și am simțit nevoia să menționez această dependență, să amintesc măcar de unde vine oxigenul.

Un alt aspect care mă interesează este creșterea organică, pașnică, evoluția în timp – cred că am învățat foarte mult lucrând cu plante, mai ales în afara expozițiilor.

Între timp, am aflat despre biomimetică și văd adesea rezolvări tehnice, copiate direct din natură, pentru probleme foarte actuale. Și asta pentru că natura a avut miliarde de ani pentru testat, reiterat și implementat soluții.

Revin asupra ideii de a invita plantele în expoziții pentru că lumea este tot mai industrială, artificială, digitală, pentru că problemele climatice își au soluția tot în natură, pentru că natura ne-ar putea reaminti foarte multe lucruri utile azi. Este un capitol inepuizabil.

Expoziția Sebastian Moldovan: Spacetime’s a Wastin’, Gaep, București, 2021

Grădina din actuala expoziție de la Gaep ai intitulat-o Shrine #6, un nume care duce cu gândul la sanctuarele japoneze din păduri și la faptul că acolo, uneori, templele nu implică o construcție, ci sunt chiar munții împăduriți. Spune-ne mai multe despre relația ta cu natura. 

Primul Shrine l-am făcut în 2007, în expoziția din Sibiu care a fost rezultatul unui workshop intitulat Catching Passages (organizat de Casino Luxembourg și Muzeul Brukenthal), unde am considerat că bugetele de producție pentru niște desene erau prea mari și că împreună ar fi putut să facă ceva mai interesant. Am încercat să deturnez întregul workshop și să îi conving pe ceilalți 11 artiști invitați din alte țări din Europa să cumpărăm o bucată minusculă de pământ în centrul orașului și să fim singurii care decid ce se întâmplă acolo. Am reușit să îi conving, dar… birocrație, așteptări de luni de zile, știți cum se întâmplă. Așa că am făcut această instalație pe gresia galeriei, cu lumini, pământ, semințe de flori și un text care spunea “all land is holy”.

Dincolo de a mă simți bine într-o junglă sau într-o grădină, am învățat permanent din observarea plantelor și din interacțiunea cu ele. Și din consumul lor – am văzut ce înseamnă și cât costă industria cărnii, industria farmaceutică ș.a.m.d. Sigur, îmi place tehnologia, dar sunt în continuare fascinat de vreo specie sau vreun mecanism biologic ingenios, proaspăt descoperite. Să citesc noutăți despre natură (care are aproape vârsta planetei) este mai atractiv decât să citesc despre chinurile unei singure specii după revoluția industrială, sub cupola capitalismului – pe cele de pe urmă le înțelegi din trei fraze.

Lucrări din seria Earth, 32′, 2021, în expoziția Sebastian Moldovan:
Spacetime’s a Wastin’

În subsolul galeriei, tu le dai plantelor apă, lumină artificială și curenți de aer cu ajutorul unui ventilator, și primești oxigen. La finalul expoziției, pe 6 noiembrie, ideea de a da și de a primi va reveni într-o altă formă: vizitatorii interesați vor primi părți din grădina-instalație pentru a le replanta oriunde doresc. Ai vreun sfat pentru ei?

Îmi place să învăț reproducând fenomene fizice sau sisteme naturale. De obicei îmi fac instalațiile din materiale sau mecanisme găsite, aruncate, ieșite din uz, pentru că la început nu existau, oricum, bugete și pentru că nu îmi place să fac risipă de materiale, știind de unde vin și unde ajung. Cu atât mai mult, plantele vii trebuie să își continue existența, să plece din expoziție, răspândindu-se cum le este obiceiul.

Sigur, i-aș sfătui să își imagineze cum a „crescut” orașul ăsta în mijlocul câmpiei fără să ceară voie și să facă același lucru cu plantele din expoziție, să le lase să invadeze un spațiu steril (urban, adică).

Cum te raportezi la lucrările tale care încetează să existe odată cu închiderea expozițiilor? S-a schimbat ceva, de-a lungul anilor, în această raportare?

Și asta mi se pare firesc. Cu toții suntem „expuși” aici pentru o perioadă finită. Am făcut asta de la început și am ținut-o așa vreo zece ani, ca o replică la valul de lucrări comerciale de pe scena de artă din acea perioadă. Este un fel de a spune că e firesc să lași loc următorilor.

Nu cred că s-a schimbat mare lucru, aveam și înainte câte o lucrare aleasă pe care o lăsăm să existe dincolo de expoziție. Trebuie doar să aibă un rost, o justificare. Altfel, e mai bine ca lucrurile să rămână în circuitele lor – totul se transformă, nimic nu se conservă.

Sebastian Moldovan, Earth, 32′, unchecked 9, 2021, filament biodegradabil pentru imprimare 3D, 14 cm (diametru), ediție: 1/3 + 1 AP

Revenind la Japonia, o altă lucrare din expoziție este un print 3D al unei imagini cu muntele Fuji, parte nu doar din geografia fizică a țării, ci și din cea culturală. Ai aproape 20 de asemenea printuri 3D, cu diverse locuri de pe glob, răspândite pe ambele etaje de expunere. Cum le-ai realizat și cum ai ales locurile? E și vreunul din România?

Imprimanta 3D este ultima unealtă din atelier. Încă explorez posibilități, încă mă entuziasmează să văd obiecte apărând peste noapte sau în timp ce lucrez altceva. Având în plus unealta Google Earth, a fost un pas mic de tot până la a materializa reliefuri care mă interesau, pentru că am fost acolo și vreau să pot să le ating ori să le arăt sau pentru că vreau să țin în mână locuri unde încă nu am fost sau nu voi putea să merg vreodată. Cumva, am simțit că această colecție afectivă de locuri este o continuare în alt mediu a ideii din video-ul Doors, în care camera montată pe diferite uși înregistra, din perspectiva ușii în mișcare, diverse interioare în care aveam ancore afective: casa bunicilor, apartamentul în care am crescut, un atelier într-o rezidență etc. Este într-un fel un joc, o glumă la adresa maniei de a colecta, a fricii de imaterial și dispariție. Marchează o stare, o amintire a unui loc, cu un obiect fizic. (Materialul pe care îl folosește imprimanta este acidul polilactic – PLA –, o substanță organică, biodegradabilă, nu plastic!)

Nu s-a întâmplat să fie niciunul din România. Aici sunt cărări bătătorite. Mă interesau locuri greu accesibile, locuri pe care simt că vreau să le descopăr, nu să le disec.

Printarea 3D e tot mai folosită în diverse domenii, de la medicină la design. Pentru tine, în artă, ce posibilități deschide ea? Dincolo de curiozitatea inițială față de diversele instrumente noi, ce te face să folosești pe termen lung o anumită tehnologie?

În artă, imprimanta mă poate ajuta să fac șmecherii inedite, nimic foarte interesant, dar însăși explorarea acestui domeniu abia deschis mă pasionează. În plus, nu am delimitări clare, explorările acestea pot să mă ducă spre orice alt domeniu: orteze, arhitectură off-planet, lista este foarte lungă.

Într-adevăr, mă plictisesc repede și pornesc în noi explorări. Am încetat, de exemplu, să lucrez cu video când a devenit destul de accesibil ca mediu. Dar în cazul imprimantei 3D, ramificațiile asigură longevitatea interacțiunii, iar industria (pentru publicul larg) este la început, apar încontinuu noi materiale sau amestecuri de materiale – se poate printa cu metal, se pot printa circuite electronice interactive, iar până mâine mai apar niște ramificații. Pare să fie prima tehnologie pe care o voi folosi pe termen lung… după creion.

Expoziția Sebastian Moldovan: Spacetime’s a Wastin’ este deschisă la Gaep până pe 6 noiembrie, când ești așteptat să îți alegi o plantă din grădina-instalație Shrine #6. O grădină care a fost menită de la bun început să prindă rădăcini, să se dezvolte și, în cele din urmă, să se răspândească în oraș. Finisajul expoziției va fi ocazia ta de a lua acasă o plantă – prin acest gest simplu de a da și de a primi, grădina-instalație devine un spațiu de discuție despre moduri de a ne reconecta cu natura și de a neapropia de artă, pentru că orice lucrare de artă este, în esență, un dar.

Imagini: via Sebastian Moldovan și galeria Gaep