Eliza Yokina este un arhitect cu o sensibilitate aparte, care, pe lângă proiectele la scară mare realizate alături de Adrian Soare, multe dintre ele premiate la concursurile naționale de profil, desenează, povestește și face căsuțe pentru copii, meșterind și jucându-se alături de ei, cu gândul la noi provocări.

Eliza Yokina

Despre căsuța cu nume de copil – „Casa Minei”, cartea „Vise pentru case” și alte proiecte cu poveste, arhitectură și design citiți în interviul de mai jos realizat de Viorica Buică pentru revista igloo. habitat&arhitectură nr. 136.

Casa Minei

Viorica Buică: Împreună cu biroul SYAA, ai realizat în ultimii ani imobile de locuințe colective, planuri de urbanism, concursuri publice, case private. Dar totodată te-ai dedicat unor proiecte precum cartea „Vise pentru case”, „Casa Minei” sau „de-a arhitectura”. Cum este să treci de la scara reală a arhitecturii la una ce ține mai degrabă de imaginarul copilariei?

Eliza Yokina: E o plăcere, nu s-a schimbat mai nimic, doar clientul. Nopțile albe de la predări s-au transformat în unele cu copilul în brațe, preocupările legate de execuție au fost înlocuite cu cele legate de alimentație, sănătate și educație, exigențele de siguranță în exploatare sunt de bază în continuare, a crescut satisfacția însă. Ca arhitect poți identifica diferite nevoi sau probleme și poți lua poziție. Eu nu am stereotipuri despre cum trebuie să fie un arhitect, despre ce trebuie să facă sau nu, poate proiectează clădiri la birou, poate se dedică educației ori cercetării sau poate, pur și simplu, își reinventează meseria cu fiecare ocazie care se ivește. Niciunul dintre proiectele enumerate nu s-a născut din vreo intenție mai specială, ci au fost urmarea firească a unui alt context.

Macheta pentru Casa Minei

V.B.: „Casa Minei” este o arhitectură-jucărie. Te atrage designul pentru copii?

E.Y.: Recunosc, mă atrage. E o lume aparte, deosebită, mă fascinează că este perfect valabilă pentru publicul larg și pentru situații mult mai generale decât respectivele obiecte pretind. De multe ori o jucărie ne place și nouă, celor mari, atât de mult încât ajungem să avem jucării preferate. Ai dat exemplu casa cu nume de copil – e de fapt căsuța unui copil în sensul adevărat al cuvântului, are tot ce îi trebuie unui copil.

În cazul nostru se cheamă Casa Minei și e locul în jurul căruia ne învârtim cu toții, indiferent de vârstă. Eu ador să stau în dormitor, Minei îi place să se joace în camera păpușilor, Iliei să urce pe scară (drept pentru care am securizat-o printr-o portiță), verișoarelor le place să scrie pe tablă, prietenilor să se joace în ea etc. Și cu toate că nu e nici casă, nici mobilă, nici jucărie – de fiecare dată parcă  își alege ce să fie – acest obiect aduce bucurie acasă în diverse moduri și momente, așa că de ce nu aș vrea să mai fac arhitecturi mici?

Client: Mina Soare • Amplasamentul: în camera copiilor, orientare sud-vest • Regim de înălțime: P+M, Ac= 3,48 mp, Adc= 6,52 mp  • Material: placaj cu furnir de mesteacăn. • Autori: arh. Eliza Yokina, arh. Adrian Soare • Execuție: Acant Design

Casa Minei este de fapt casa fiecărui copil și îi poate purta numele. Acest proiect se află la limita între abstract și real, între construcție, mobilier și machetă. Casa Minei este ambiguă, nehotărându-se în care dintre multiplele posibile utilizări să se poziționeze, intrând ușor într-una dintre stări în funcție de utilizator și situație sau înfățișându-le pe toate trei deodată. Casa este potrivită pentru unul sau doi copii, dar îi poate găzdui cu succes și pe prietenii lor invitați, având la dispoziție 4 locuri de dormit. Construcția poate primi o serie de accesorii dedicate jocului în funcție de personalitatea și nevoile fiecărui copil. Căsuța se poate achiziționa la comandă. Pentru detalii: office@syaa.ro.

VB: Cum s-a născut cartea „Vise despre case”? Întâi au fost desenele sau poveștile?

EY: Cartea s-a născut dintr-o idee care a zăcut ceva vreme pe o listă cu „wannado”, așteptând să vină cineva cu mai multă pricepere la povestit și desenat ca s-o facă. Între timp a venit Mina și, cum nu aveam altceva mai bun de făcut cât stăteam lângă cărucior ori lângă pătuț, m-am apucat de povești.

La multe dintre povești e vorba despre un gând sau un vis, la altele e vorba de un proiect concret la care am lucrat, iar la altele este vorba de ceva ce am văzut și m-a impresionat. Ca mod de lucru, întâi am văzut povestea, după aceea am ilustrat-o cu desene. M-am gândit ca această carte să fie un prilej pentru copii de a face cunoștință cu arhitectura. Și nu neapărat cu scop educativ, ci pentru că e o lume fascinantă. Am vrut să fie o carte obiect, cu un mesaj nepretențios. Am făcut-o printre pauze și minute furate de la copil și am grăbit-o să iasă în lume, apoi cartea și-a făcut singură drumul. „Vise despre Case” este acel gen de proiect la care nu bănuiești absolut deloc unde și cum va ajunge. Așa s-a întâmplat și cu Paper Movie…

Ilustrații din cartea „Vise despre case” – Eliza Yokina, publicată în 2011 de igloo media. Cartea a fost declarată câștigătoare la categoria „Cea mai bună carte de copii și tineret” și a fost nominalizată la categoria „Cea mai frumoasă carte ilustrată” în cadrul Galei Industriei de Carte din România – Bun de Tipar, ediția 2012.

V.B.: Cum vezi relația dintre arhitectură și design, fie că este vorba de mobilier, design grafic sau alte categorii?

E.Y.: Pe mine personal aceste diferențe și categorii nu mă pasionează, faptul că am terminat Arhitectura a fost un prilej să cunosc mai mult și să lucrez în acest domeniu, să am o anumită expertiză și meserie, însă bucuria și interesul cu care fac o haină sau un obiect mic pot fi aceleași ca la o casă. Pentru mine procesul este același, chiar dacă tehnicile diferă.

În Căsuța Minei

V.B.: Ce și cum te inspiră în creațiile tale?

E.Y.: Nu știu să vorbesc despre asta, dar de cele mai multe ori anumite emoții, singurătatea ca stare.

V.B.: Dacă ar fi să creezi un nou design pentru un obiect din viața de zi cu zi, domestică, care ar fi acela? Dar la nivel urban, un element al orașului/spațiului public?

E.Y.: Veșnica provocare – scaunul; mereu ducem lipsă de scaune comode la noi acasă, aș face unul pentru acasă, iar pentru oraș, cinic sau nu, simt nevoia unui bolard special.

V.B.: Promovarea designului autohton a crescut simțitor în ultima perioadă. Care sunt planurile/dorințele tale în materie de design pentru următorii ani?

EY: Mi-aș dori ca peste câțiva ani să putem vorbi despre design românesc măcar în termenii în care se vorbește astăzi despre polonezi (mă gândesc în special la expoziția Unpolished). Iar peste încă atâta, mi-aș dori să pot merge duminica la Bucharest Architecture & Design Museum.

Inel-experiment

Interviu publicat în revista igloo. habitat&arhitectură nr. 136

Foto: © Eliza Yokina / SYAA