Cu siguranță ai auzit de multe ori despre ei – milenialii. Poate chiar tu faci parte din această categorie demografică. Potrivit dicționarului Merriam Webster, millennials s-au născut între începutul anilor 1980 și jumătatea anilor 1990 și sunt indivizi care, comparativ cu părinții lor, sunt foarte familiarizați cu tehnologia și noile media, călătoresc mult, sunt deschiși și pun mare preț pe soluțiile creative fără să neglijeze pragmatismul și funcționalitatea.

O definiție care ni s-a părut că se potrivește foarte bine acestei noi generații de arhitecți pentru care contează calitatea, valoarea, relația cu beneficiarul și care acceptă provocări, fără să lase compromisul să se strecoare neinvitat în proiect. Iar de la asta până la noua rubrică Arch-millennials n-au mai fost decât niște click-uri, o serie de propuneri și interviuri cu oameni pe care voiam de mai demult să-i cunoaștem mai bine.

Arh. Cătălin Trandafir și arh. Irina Filofi

Arhitecții Cătălin Trandafir (n. 1983) și Irina Filofi (n. 1982) de la Filofi și Trandafir Arhitectura au semnat unul dintre proiectele noastre preferate de anul trecut, o casă al cărei volum se naște din spatele unui deal de lângă Cluj-Napoca și ia prin surprindere relieful intervenind minimal asupra lui – o să o vezi mai jos. Spun despre ei că reprezintă “versiunea incipientă a generației, versiunea beta”: chiar dacă ating o serie de particularități ale generației, cum ar fi apropierea de tehnologie încă de la vârste mici, se simt mai aproape de ceea ce se cheamă old school și practică arhitectura slow (cooked).

Citește mai jos dialogul nostru cu ei, în tandem, despre răbdarea de a afla și respecta particularitățile, despre argumente și decizii curajoase și despre ping-pong-ul de idei care nuanțează fiecare proiect pe care îl semnează împreună.

O casă când introvertită, când extrovertită, despre care am scris aici.
Foto: Cosmin Dragomir

De unde, de ce și de când arhitectură?
CT: Ca în cele mai multe cazuri, drumul către arhitectură pleacă de la apropierea de desen în asociere cu diverse curiozități despre obiecte. Totuși, de ce exact arhitectură și nu altă ramură, îmi este greu să îmi amintesc. Rețin doar că în anii de liceu direcția era, în mare parte, clară, iar în ultimul an de liceu, odată cu cursurile de pregătire pe care le-am făcut la atelierul dlui Șerban Nițulescu, lucrurile au devenit foarte clare.
Aș sublinia, cu această ocazie, dacă mai este nevoie, cât de important poate să fie un educator bun în abordarea profesiei sau în apropierea față de aceasta – aici, în persoana dlui Nițulescu.

Cel mai nou proiect semnat de Filofi și Trandafir Architectura: „Ge_Nanobiomed”, o clădire cu laboratoare de cercetare în domeniul aplicațiilor nano-bio-genomice | Foto: Cătălin Trandafir

IF: Mergeam, după școală sau în vacanțe, încă de mică, în biroul în care lucrau părinții mei – pe atunci, institutul de proiectare Alba. Eram fascinată de universul pe care îl creau arhitecții și inginerii acolo, de planșe, de tuș și de foița de calc. M-am apropiat repede de desen și, de atunci, nu i-am mai dat drumul.

Casa LPA (Cluj-Napoca) | Foto: Cătălin Trandafir

Biroul vostru de arhitectură a apărut în 1994, simțitor mai devreme decât v-ar permite vârstele voastre de mileniali. Care e povestea lui și cum v-ați hotărât să lucrați împreună?
CT: Biroul nostru este ceea ce se cheamă, prin alte țări cu istorie capitalistă, un birou de familie. A împlinit anul acesta 25 de ani de existență și se află acum la a doua generație. Tânăr, în comparație cu birouri din țări precum Anglia sau SUA, însă, cel puțin, major în relație cu tânărul nostru capitalism. Biroul a fost înființat în 1994, în Alba Iulia, de către părinții Irinei, Maria și Adrian, ambii ingineri constructori și având, de-a lungul timpului, diferite orientări pe proiecte.

GV & Oprean Logistics | Foto: Cătălin Trandafir

Ulterior, undeva pe la jumătatea vârstei biroului, ne-am asociat și noi. Ne-am cunoscut în facultate – Irina era în anul 3, iar eu eram în anul 2. Am început să colaborăm pe proiectele de la școală, iar, în scurt timp, în paralel cu universitatea, am început să ne implicăm în proiectele care erau în lucru la birou. Când am ajuns să fim implicați total în proces, după terminarea studiilor, în plin debut de perioadă de criză, biroul se ocupa strict de proiecte publice.

Spa Potaissa | Foto: Cătălin Trandafir

IF: Nu a trecut mult timp până să realizăm că proiectele publice au deficiențe majore în implementare și sunt departe de cadrul profesionist pe care îl căutam, așa încât, în ciuda crizei, am decis să nu mai participăm la lucrări cu finanțare de stat. Privind în urmă, ideea de a renunța la unica tipologie de client a biroului și totodată singurii care mai erau activi în acel moment pe piața construcțiilor pare acum cel puțin curajoasă (dacă am încerca să îi găsim o caracterizare pozitivă). Însă, în continuare, considerăm că era singura opțiune prin care ne-am fi putut îndrepta spre proiectele pe care doream, realmente, să le realizăm. Așadar drumul nostru a început în plină criză imobiliară, într-un birou care se reinventa, într-o piață care (aproape că) nu mai avea nevoie de arhitecți.

Casă Drobeta – Turnu Severin | Foto: Cătălin Trandafir

Cum arată în linii mari stilul Filofi și Trandafir și cum funcționează dinamica proiectelor voastre, semnate în permanență de doi autori? 

CT: Dacă arhitectura ar fi ca mâncarea, noi, cu siguranță, am prefera să gătim “slow” (cooked) architecture. Lăsând jumătatea de glumă la o parte, încercăm, în practica noastră, să nu cădem în șabloane, în formule prestabilite sau, la fel de periculos, în capcana ideilor reciclate. Facem toate eforturile ca proiectele noastre să fie conduse de o înlănțuire logică de judecăți, de argumente particulare care să aibă puterea de a susține o anumită decizie sau, cel puțin, o direcție. Credem, cu tărie, în particularitatea proiectelor.

Restaurant WERK (Hunedoara) | Foto: Cosmin Dragomir

IF: Ne place foarte tare ideea de a avea, pe proiecte, cât mai multe filtre până atingem formula finală. În pofida faptului că împărtășim multe lucruri, abordările sau perspectivele pe diverse subiecte pot să difere, iar dialogul aici are, deseori, tăria de a oferi nuanțe noi proiectelor. Din această rațiune, ținem proiectele biroului într-un cross permanent între autori și tot din această rațiune, încercăm să implicăm, în proces, beneficiarul.

Casa de lângă Cluj-Napoca | Foto: Cosmin Dragomir

În prezentarea voastră spuneți că încercați să explorați mereu tehnici inovatoare, un cuvânt cu o definiție foarte largă. Explicați-ne mai multe. 

IF: În ziua de astăzi, cuvântul inovator se află într-o asociere intimă cu tehnologia. Este adevărat, proiectele pe care le realizăm conțin tot mai multă tehnologie, însă prezentarea noastră face, doar parțial, referire la inovație ca tehnologie. Încă vedem tehnologia caselor ca având un caracter obiectiv, cumva independent de tine – o preiei, o digeri și o aplici sau nu o aplici. În schimb, ceea ce doream să transmitem are legătură cu procesul de creație. Aici, jocul este complet dependent de atitudinea ta, de ingeniozitatea ta sau de lipsa ei – cum reușești să compui, să înnoiești sau să transformi un less în more.

Restaurant WERK (Hunedoara) | Foto: Cosmin Dragomir

CT: O altă asociere rapidă pe care o facem inevitabil cu inovația este cea care ne duce în zona marilor descoperiri, a marilor invenții. Or, inovarea presupune, în esență, existența unui format sau al unei formule care fie nu funcționează optim și trebuie îmbunătățit, fie necesită ajustări pentru a produce un rezultat diferit. În practică, în acțiunea noastră de căutare a particularului, suntem supuși, constant, nevoii de îmbunătățire, de prelucrare, de ajustare – de inovare. Fiecare proiect pe care îl abordăm trece prin acest filtru și poate, astfel, să susțină sau să devină un exemplu pentru formularea pe care am enunțat-o. Aș mai adăuga că acest proces nu se limitează întotdeauna la noi și că, de multe ori, se extinde și asupra altor actori ai unui proiect. Rezultă discuții captivante sau respingeri totale – devine, într-un fel, și un mod de a vedea caractere.

Casa de lângă Cluj-Napoca | Foto: Cosmin Dragomir

IF: Îmi vine în minte un detaliu simpatic și oarecum sugestiv pentru proces: stâlpii rotunzi din casa de care ne-am ocupat lângă Cluj Napoca. Ne doream ca suprafața lor de beton aparent să aibă o textură granulară, asemănătoare plăcilor de pardoseală din calcar, iar cofrajele de pe piață nu puteau să îndeplinească acest aspect – de altfel, o tipologie de situație cu care te confrunți relativ des: ce dorești să implementezi nu există. Mergând mai departe, am proiectat un sistem de cofrare din blocuri de polistiren expandat cu densitate scăzută (granulația căutată), decupate cu fir cald pe diametrul dorit. Prin mulare, betonul a preluat geometria polistirenului, iar după o șlefuire de suprafață, textura betonului a ajuns acolo unde doream. Este ce spunea Cătălin mai devreme: nu am inventat nimic în proces (nici cofrajul de polistiren și nici betonul), însă virgula adăugată ansamblului mi se pare importantă.
Spuneam și mai devreme că suntem într-o căutare perpetuă a noului, a neatinsului – o căutare a elementului care poate să adauge o zecimală unui proiect.

Apartament amenajat în Drobeta-Turnu Severin | Foto: Cătălin Trandafir

Aveți în portofoliu și locuințe, și spații de birouri, și spații horeca, o paletă foarte largă de proiecte. Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat (și depășit!) în proiectele voastre?

CT: Diversitatea proiectelor este un lucru care ne bucură teribil. Aș spune că, lăuntric, o căutăm – ne țin mintea vie și ne forțează să dobândim cunoștințe noi. În pofida stării de angoasă pe care ți-o induce inevitabil un subiect nou, pe care nu îl stăpânești, probabil că scopul este cel care ne hrănește. Cu domenii noi, apar orizonturi noi și cred că aspectul acesta îți poate face judecata ușor mai ascuțită – inclusiv pe subiectele pe care crezi că le stăpânești.

IF: Cred că, pe lângă cele pe care ni le cauzăm, întâmpinăm dificultăți caracteristice profesiei, țării și poziției în timp în care ne aflăm. Probabil că în ultimii ani cel mai des ne lovim de problema lipsei forței de muncă calificată în construcții și conexe. Avem proiecte finalizate pentru care nu există constructori și întâmpinăm dificultăți în implementarea unora dintre cele norocoase, care și-au găsit executant. Apoi, avem deja situații în care
am început să adaptăm proiectele în lucru la know-how-ul forței de muncă disponibile, simplificând detalii sau lărgind toleranțe, care poate suna ca un răspuns activ, însă este un răspuns riscant, de care îmi este teamă. Construcțiile sau arhitectura sunt ca un mecanism în care toate piesele sunt interconectate și se angrenează una pe cealaltă. Fiecare piesă are rolul ei bine definit și justificat. În momentul în care oricare dintre piese lipseste sau nu este conformă, atunci mecanismul nu mai funcționează.

Casa NMT (Cluj-Napoca) | Foto: Cătălin Trandafir

Cu ce arhitecți și designeri (români sau străini) ați vrea să lucrați și încă nu ați avut ocazia?
IF: Pentru mine, răspunsul vine aproape automat: Zumthor.
CT: Nu aș ținti nume, ci aș ținti calități. Mă uit și apreciez, în mod special, proiectele care se fac în medii sau societăți greoaie, uneori chiar ostile arhitecturii sau fenomenului de creație arhitecturală – circumstanță în care înscriu și țara noastră. Îmi plac foarte mult proiectele și autorii care se preocupă, în proces, și de latura educativă. De cele mai multe ori, vedem și ne mulțumim să analizăm exclusiv obiectul final, însă, personal, mă atrage mai mult procesul din spatele acestuia. Dacă obiectul este rezultatul unui cumul de factori și actori, procesul este, în cele mai multe dintre cazuri, în mâna unui singur personaj -autorul.

Restaurant WERK (Hunedoara) | Foto: Cosmin Dragomir

Ce ați vrea să se știe cu precădere despre profesia de arhitect? La ce trebuie să se aștepte eventualii clienți când apelează la voi?
IF: Cred că, dacă am chestiona persoane care nu au avut încă ocazia să colaboreze cu un arhitect, răspunsurile la întrebarea cu ce se ocupă un arhitect ar fi relativ uniforme, probabil amestecate într-un soi de ceață. În schimb, dacă am întreba persoane care au avut această experiență, cred că răspunsurile ar fi foarte variate. Pe de altă parte, dacă întrebăm un arhitect cu ce se ocupă, nu o să poată răspunde într-o frază. Realitatea este că arhitectul îndeplinește multe misiuni – de aici și ceața pe care am menționat-o mai devreme. Iar, ca ceața să fie și mai adâncă, importanța nu este atât lista misiunilor pe care le îndeplinește, ci felul în care acesta poate să le îndeplinească.

Apoi, mai există un element important: arhitecții sunt, preponderent, diferiți – cu toate că muzica este aceeași, dansul fiecăruia este diferit. În cazul nostru, cred că o chestiune pe care o apreciază beneficiarii noștri este aceea că avem o atitudine activă, de „solution finder” sau „problem-solver”, iar impresia post-factum pare să fie că oferim mai mult decât ni se cere sau decât este așteptat, fapt care, desigur, ne produce satisfacție.

Restaurant WERK (Hunedoara) | Foto: Cosmin Dragomir

CT: Întotdeauna, o construcție are în spate o cauză, o nevoie. În formatul nostru de lucru, înainte de orice, insistăm și petrecem mult timp pe identificarea, cât mai precisă, a necesităților, fie ele obiective sau subiective – ni se pare esențial, și, intrinsec, este desprinsă din rațiunea inovării de care vorbeam mai devreme. Pare că și acest aspect este apreciat de beneficiarii noștri, rațiunea fiind relativ simplă: nu cred că există cineva care să nu își dorească o haină tailored-fit, indiferent că ne referim la o temă de bussines sau la o temă mai personală, precum cea de rezidențial. Apoi, mai apare gestionarea procesului de construire, a bugetului, care sunt probleme complexe și în care, iarăși, ne implicăm. Dar, printre aceste aspecte și multe altele, s-ar putea ca cea mai importantă fațetă a relației cu beneficiarii pe care i-am avut până acum, să fi fost, simplu, încrederea.

Citește și Arch-millennials: de vorbă cu arhitectul Bogdan Ciocodeică