La Veneția, pe 21 noiembrie 2021, s-a încheiat cea de-a 17-a Expoziție Internațională de Arhitectură. În mod normal evenimentul avea loc în anii pari, ediția de anul acesta fiind de fapt amânată cu un an, din cauza contextului actual al pandemiei. Astfel, Bienala de Arhitectură, cu tema How will we live together?, s-a întins pe o perioadă de 6 luni.
Chiar la deschiderea Bienalei, Hashim Sarkis, arhitectul care a curatoriat tema acestei ediții, a afirmat: „Avem nevoie de un nou contract spațial. În contextul lărgirii diviziunilor politice și al inegalităților economice în creștere, bienala a fost un apel la arhitecți să imagineze spații în care să putem trăi cu generozitate împreună”.
Conceptul inițial a fost inspirat de problemele urgente cu care se confruntă lumea, citând schimbările climatice, deplasările masive ale populației, polarizarea politică și inegalitățile rasiale, sociale, etnice și economice în creștere. Arhitecții de la CUMULUS care au vizitat ediția de anul trecut a Bienalei – arh. Eliza Yokina, arh. Marina Păsărin, arh. Alexandra Marin și arh. Alexandru Cătăuță – ne-au povestit cu ce așteptări au pornit spre Veneția, dar și cu ce impresii și idei de aplicat în proiectare au revenit.
1. Care a fost relația voastră, a fiecăruia, cu Bienala de Arhitectură de la Veneția de-a lungul anilor? Cu ce așteptări v-ați dus anul acesta în raport cu tema – “How will we live together”?
Marina Păsărin: A fost pentru a patra oară când am mers la Bienală, iar aşteptările mele au fost mari, pentru că tema părea la prima vedere impactantă, cu atât mai mult acum, în contextul pandemiei. Răspunsul Bienalei nu a fost neapărat satisfăcător la această temă, deoarece combinaţia dintre artă şi arhitectură a fost la ediția aceasta în favoarea artei. Speram la mai multe soluții arhitecturale pentru problemele cu care ne confruntăm acum, dar, ca de fiecare dată, Bienala provoacă multe discuții și trage un semnal de alarmă, fapt binevenit în contextul actual.
Alexandru Cătăuță: Am mers pentru prima dată la Bienală, m-am aşteptat la un pic mai mult. La multe dintre instalațiile prezentate mi-a fost însă greu să găsesc legătura cu tema expoziției.
Alexandra Marin: Am mai fost de două ori la Bienală, în primii ani de facultate, în care probabil era un pic mai greu să înțeleg anumite problematici. Acum am stat pe îndelete să asimilez și evident că informația a fost trecută printr-un alt filtru. O situație generală a Bienalei au fost răspunsurile/întrebările ridicate foarte diferite la temă de la un pavilion la altul. De la căsuţe pentru păsări la cum vom densifica suburbiile, cum vom reuși să abordăm problemele climatice sau vom locui propriul corp. Pavilioanele care mi-au plăcut cel mai mult au fost ale Americii şi Israelului, deoarece au reușit să esențializeze o idee și să o prezinte în mod expresiv.
Eliza Yokina: Merg la Bienală de mulți ani, din 2002, şi sunt obişnuită cu faptul că nu poţi să te aştepţi să găseşti nişte răspunsuri acolo pur şi simplu. Uneori mai sunt pavilioane şi expoziţii care tratează indirect o problemă. Țările expozante vin cu ce au mai interesant de povestit, încercând să se lege de tema generală. Şi pentru mine, Bienala asta a fost un pic mai puţin densă decât în alţi ani. Cu toate astea, am găsit lucruri interesante, mi-a plăcut foarte mult tema generală, mi s-a părut că este foarte mult legată de ce temă am abordat noi la proiectul nostru de expoziţie al pavilionului României din Dubai Expo. În felul acesta, eram cu un pas înainte când am făcut conceptul pavilionului inițial, fiind vorba despre acel moment din care nu prea există cale de întoarcere înapoi, iar de acum încolo trebuie să regândim existenţa noastră pe pământ cu ajutorul tehnologiei, al know-how-ului, astfel încât să putem locui împreună şi noi ca oameni, dar şi împreună cu natura, planeta.
În sensul acesta m-a impresionat o instalaţie compusă din mai multe ecrane, o simulare care îţi arăta cum creşte nivelul mării şi cum o mare parte a coastei Pământului dispare şi se transformă în câteva zeci de ani. În momentul în care vezi un film randat în care dispare toată coasta lumii, te gândeşti că majoritatea aşezărilor umane sunt pe coastă, iar acest lucru va avea un impact enorm pentru locuire. În acelaşi pavilion central, am regăsit o instalaţie de artă, în care se vorbea despre dispariţia anumitor plante – un cub de sticlă cu nişte roci ca exponate, trecând pe acolo simţeai mirosul plantei.
Am reţinut şi pavilionul Israelului – acolo se vorbea de o intervenţie umană care, vrând să transforme o zonă de mlaştină în pământ agricol, ceea ce s-a întâmplat şi în Delta Dunării, a dus la dispariţa unor specii de plante şi animale. Erau expuse animale disecate ca la muzeu, foarte brutal, astfel încât să îţi dai seama că orice acţiune umană oricât de justificată este, la un moment dat poate să aibă un impact major asupra florei și a faunei.
Expoziţia Bienalei am privit-o ca pe o atenţionare, majoritatea a încercat să formuleze întrebări decât să ofere răspunsuri, având în vedere tema care se referea la viitor – cu invitația de a imagina teme și modele noi, să vii cu răspunsuri și soluții concrete nu era neapărat de așteptat. Trebuie să ai ani de cercetare în spate să poți oferi soluţii concrete pentru o problemă atât de mare.
2. Care a fost prima voastră impresie vizitând Bienala? Care au fost țările care v-au atras atenția la ediția de anul aceasta? Cum vi s-a părut Bienala ca parcurs de vizitare?
Marina Păsărin: Ce mi-a plăcut mult, a avut impact şi a răspuns la temă a fost o instalaţie de la Elemental a lui Alejandro Aravena – se afla pe malul complexului Bienalei şi era un cerc făcut din trunchiuri de lemn. Reprezenta răspunsul lui Aravena la How will we live together, în sensul în care în Chile există un conflict etnic cu o comunitate indigenă, conflict devenit din ce în ce mai prezent în ultimii ani. În comunitatea indigenă, cercul şi frame-ul din trunchi reprezenta un loc de discuţie, de întâlnire şi rezolvat problemele. Instalaţia era impresionantă în sine şi ca răspuns la temă, un fel de abordare propice pentru tema bienalei. Am apreciat faptul că instalația dădea un răspuns întrebării: How will we live together? – ne întâlnim și discutăm problema.
Alexandru Cătăuță: Cu ce informații am plecat eu de acolo, adunate din mai multe pavilioane, ar fi faptul că, fiind într-un punct de cotitură global, trebuie să schimbăm puţin abordarea lucrurilor şi pare că tehnologia poate fi parte din soluţii în următorii ani.
Alexandra Marin: Am mers la Bienală cu ideea că voi găsi proiecte care să mă inspire și pe care, în mare, le-am și găsit. În pavilionul central din Arsenale mi-a atras atenția un proiect: un bloc de locuințe din Beirut, unde a avut loc o explozie puternică în 2020, a constituit un bun exemplu de cum poţi să vindeci oraşul prin arhitectură. Arhitecții au construit într-o zonă foarte joasă, de case, care avea legătură cu memoria, dar în același timp au modernizat şi s-au raportat la scara oraşului. Ce mi-a plăcut foarte mult și am gasit, de asemenea, și în alte machete a fost importanța dată spațiilor comune, grădinilor verticale și locurilor de întâlnire, de care ne-am dat cu toții seama în contextul pandemic al ultimilor doi ani. Materialul fațadei este și el foarte bine ales, o combinație de ciment cu pământ local, pus în operă ca o tencuială texturată.
Alte machete care au subliniat importanța spațiului comun, dar și a clădirii, care răspund mai bine noilor moduri de viață, clădiri flexible sunt “One Open Tower” și “Home Ground”. Cele două proiecte se remarcă prin funcțiunile conexe aduse locuirii – noi moduri de a locui împreună în orașe. “One Open Tower” este o structură fără o funcțiune clară, unde locuirea și lucrul co-există și se întrepătrund, o arhitectură care mai degrabă permite decât să definească. “Home Ground” – în care erau prezentate diverse machete ce evidențiau parterul și mezaninul, spații la limita dintre public și privat, cafenele și birouri, locuri de întâlnire și evenimente, facilități care au capacitatea de a crea comunități, de a integra, de a aduce un plus locuirii.
Eliza Yokina: Cel mai mult mi-a plăcut proiectul unei comunităţi din Filipine, un pavilion făcut din lemn, proiectat în comunitate cu ajutorul copiilor – un proiect educaţional, construit pentru Bienală, ca mai apoi să fie transportat înapoi în comunitatea locală şi transformat în bibliotecă. Detalii faine şi totul construit într-un mod optimist – un proiect participativ, educațional, asumat și realizat cu pricepere.
Apoi mi-a atras atenția pavilionul Chile, a fost mai mult o instalație artistică – el fiind o strucură din lemn albastră, dar înăuntru conținea sute de tablouri mici pictate de artişti despre comunitatea lor şi anumite ipostaze, momente. Mi-a plăcut şi o instalaţie – o masă festivă fără oameni şi o simulare video în fundal în care natura venise şi invadase un fost oraş, iar păsările, animalele şi plantele îşi făcuseră de cap în lipsa oamenilor. M-a dus cu gândul că natura are puterea să se regenereze dacă îi e dat sufficient spaţiu şi timp.
3. Ce v-a inspirat? Cu ce idei ați rămas? Cu ce gânduri de aplicat în proiectare ați revenit? How will we live together? – care sunt tendințele macro în arhitectura următorilor ani?
Marina Păsărin: Cum vom trăi împreună după ce a fost necesar să păstrăm o distanță unii față de ceilalți, cum vom folosi spațiile publice în continuare în același context, cum vom construi în așa fel încât să nu impactăm mediul într-un mod negativ, cât suntem de adaptabili la schimbările din jurul nostru, cum putem adapta arhitectura la acestea sau cum putem aduce valoare prin arhitectură și prin comportamentul nostru ca arhitecți sunt întrebări care vor rămâne cu mine și pe care voi încerca să mi le pun în fiecare proiect.
Alexandru Cătăuță: Trebuie să ne gândim poate mai mult ca niciodată la impactul pe care îl are fiecare gest al nostru asupra naturii, dar mai ales al celorlalţi. Trebuie să ne concentrăm mult pe a lăsa o lume mai bună pentru cei ce vor urma. Cred că tema sustenabilităţii e una foarte actuală, eu personal încerc să o aprofundez, mi se pare că a devenit un subiect obligatoriu în proiectare.
Alexandra Marin: Astăzi, cel mai mare atu al nostru este puterea de adaptare. Aceasta ar trebui să se reflecte și în modul nostru de proiectare. Într-o industrie în care proiectul desenat va fi dat în folosință în minimum 3 ani, cât de mult spațiu lăsăm imprevizibilului? La Bienală era expus chiar un film făcut de către O.M.A. despre spitalul viitorului. Ei ridicau această problemă: nu mai avem timp să construim astfel încât să răspundem realității. Atunci clădirile noastre trebuie să fie un flux continuu, spațiul să răspundă evenimentului în continuă schimbare. Ar trebui să învățăm din utlizările temporare (de ex.: spitale montate în săli polivalente) sau să proiectăm clădiri care să își schimbe ușor funcțiunea sau, de ce nu, cu ajutorul tehnologiei clădirile noastre să se adapteze singure.
Eliza Yokina: Mi-am adus aminte de o altă expozitie-proiect care studia materialele şi propunea grafice foarte exacte cu tot ce conţine o casă descompusă în materiale şi elementele chimice. Lângă, un alt grafic care arăta de când datează aceste materiale. Foarte puţine materiale dintr-o casă actuală erau foarte vechi raportat la timpul existenței planetei, cele mai multe erau materiale noi. M-a inspirat în ideea în care în ultima vreme mă preocupă în mod special materialele care stau la baza construcției unei case, caut să folosesc materiale cât mai naturale şi simple, care nu necesită procese chimice complexe şi procese neecologice.
Rămân cu convingerea că nu prea mai avem alte variante decât sa devenim foarte conştienţi. Iar ceea ce facem în fiecare zi să fie sub această umbrelă de sustenabilitate, de considerare în primul rând faţă de natură şi apoi faţă de oameni, să oferim un mediu cât mai bun de viaţă.
Interviu realizat de Armina Popeanu + Cumulus Architecture
Fotografii: Eliza Yokina, Alexandra Marin, Marina Păsărin
