Ştirea că un arhitect român a intrat în competiţia proiectării Taiwan Tower, simbolul oraşului Taichung, şi că proiectul său era cel favorit nu cred că v-a scăpat anul trecut. Da, este vorba despre Dorin Ştefan şi „copacul tehnologic” propus de echipa sa, DSBA. La sfârşitul anului trecut, în urma unei noi etape de selecţie, turnul propus de ei s-a situat pe locul al treilea dintre cele cinci proiecte finaliste. Cu ajutorul prietenilor de la Igloo, puteţi afla despre experienţa arhitecţilor români în Taiwan chiar de la Dorin Ştefan, într-un interviu de Viorica Buică.

Viorica Buică: Care sunt impresiile după jurizarea celui de-al doilea concurs pentru Taiwan Tower, cel în urma căruia s-a decis proiectul care se va construi în Taichung? Ce diferenţe aţi sesizat în abordarea organizatorilor şi cum aţi resimţit interacţiunea cu juriul?

Dorin Ştefan.: Cea mai puternică impresie este legată de profesionalismul organizatorilor şi de obiectivitatea juriului. După finalizarea concursului şi anunţarea rezultatelor, am putut sta de vorbă cu membri ai juriului, cu organizatorii şi abia atunci am înţeles exact că, după concursul de concept, destul de independent de celelalte două faze de concurs, am fost favoriţii majorităţii membrilor juriului. Noi am crezut mult timp că sunt anumite afinităţi cu proiectul lui Peter Cook şi că pe el şi-l doreau acolo. Pot să spun că a fost o mare bucurie să constat că există astfel de competiţii, cât se poate de obiective şi cât se poate de dedicate scopului pentru care a fost făcut concursul. Ei aveau nevoie pentru termenul 2016 de un răspuns concret, într-un buget foarte exact. Ca atare, această ultimă fază, după preselecţia celor cinci echipe, a avut în prim-plan un studiu de fezabilitate, care însemna buget şi timp. Bugetul, timpul şi, bineînţeles, ideea au fost elementele care au dat câştigătorul.

V.B: Taiwan Tower are potenţialul de a deveni un simbol, de a transmite un mesaj puternic de-a lungul a mai multe generaţii. Din poziţia dvs. de arhitect profesor şi, de asemenea, de arhitect implicat direct în această competiţie, cum apreciaţi soluţia câştigătoare, cea a lui Sou Fujimoto? 

D.S.: Mie mi-a plăcut foarte mult de când am văzut-o. Mă gândeam că dacă aş fi fost în juriu, şi eu aş fi ales acea soluţie. Pe undeva e mai apropiată zonei geografice asiatice decât zonei noastre culturale, intelectuale şi geografice, a occidentalului, în sensul că soluţia noastră era mult mai sofisticată de la început. Sigur, iniţial, în proiectul-concept, ideea mea era foarte clară şi foarte simplă, dar această idee atât de clară şi de simplă avea nevoie de timp mult mai mult ca să se poată realiza şi de un buget mult mai mare.

Atunci am fost cumva obligaţi să venim cu o soluţie mult mai sofisticată, mult mai complicată şi mult mai întortocheată decât cea de la concept, în ideea de a extrage din concept tot ceea ce este posibil astăzi. Din acest punct de vedere, ideea lui Fujimoto mi s-a părut extraordinar de simplă, fără a fi simplistă, foarte interesantă, foarte diferită şi asta, de fapt, i-a şi departajat şi i-a transformat în câştigători, pentru că era ceva diferit. Proiectul nostru şi al lor erau diferite de celelalte soluţii, care erau nişte semne în sensul propriu-zis, turnuri mai mult sau mai puţin complicate ca imagine.

Din ce-am aflat după jurizare, cele cinci proiecte s-au împărţit în două, al nostru şi al lui Fujimoto şi celelalte trei, ale noastre erau altceva. La un moment dat, unul din turnuri ajunsese în faza de a fi desemnat, însă la o ultimă privire, juriul a zis: „Dar noi oare asta căutăm? Totuşi, ar trebui să vedem altceva.” Acest altceva căutat a întors balanţa spre Fujimoto şi de aceea noi suntem pe locul 3 în situaţia finală – eram primii de după cele două capete de serie.

V.B.: Există diferenţe pentru un arhitect între a construi un turn în Asia şi în Europa?

D.S.: Nu cred că este o diferenţă, pentru că ideea de globalizare este foarte prezentă în Asia. Acolo se caută foarte multă imagine occidentală. Globalizarea, astăzi, înseamnă de fapt imagine, tehnologie, concept, gândire occidentală (când vorbim despre cultura occidentală în arhitectură mă gândesc la Japonia, Europa, America de Nord).

Din punct de vedere morfologic şi din punct de vedere al tehnologiei, cred că nu e niciun fel de diferenţă. Diferenţe există, într-un fel, la nivelul sintaxei, la nivelul ambalajului şi putem să ne gândim la Petronas Towers – două turnuri gemene realizate după model occidental au o sintaxă cu trimitere locală. Apare acel fenomen de a îmbina într-un fel localul cu globalul, la nivel de sintaxă şi nu la nivel de morfologie.

V.B.: O perspectivă asupra dezvoltării acentuate pe verticală a oraşelor contemporane este că acest model reprezintă unul sustenabil pe termen lung, mai eficient decât împrăştierea pe suprafeţe foarte mari. În ce tip de oraş al viitorului credeţi? Aveţi o viziune pentru acest subiect?

D.S.: Prin felul meu de a fi, prin ceea ce am învăţat, prin ceea ce am construit, cred într-o astfel de dezvoltare pe verticală. În primul rând, e vorba de o folosire mult mai eficientă a terenului. De asemenea, cred că lumea viitorului va fi o lume care nu va trăi numai pe Pământ, probabil că va trăi şi în spaţiul din jurul Pământului, se va extinde destul de mult, probabil într-o serie întreagă de astfel de colonii în spaţiu.

Eu nu cred într-o dezvoltare pe pământ de genul cavernelor, într-o cucerire a spaţiului de sub pământ. Coaja de altfel este destul de mică şi destul de limitată, plus că foarte multă parte din coajă este destul de potrivnică omului, mă gândesc la zona îngheţată sau la zona deşertică, zona proprie locuirii este destul de restrânsă. Şi din acest punct de vedere, a folosi la maximum suprafaţa bună înseamnă, de fapt, să te duci destul de mult pe verticală. Oraşele trebuie să atingă un astfel de raport optim între întindere şi dezvoltare pe verticală ca să devină eficiente. Altfel, infrastructura poate deveni atât de scumpă încât să le distrugă. Dacă un oraş este foarte răspândit, nu o să îşi găsească, probabil, resursele materiale şi resursele energetice ca să poată să trăiască doar la două-trei-patru nivele peste pământ.

V.B.: Într-un alt interviu, ne vorbeaţi despre faptul că Bucureştiul are nevoie de soluţii care să funcţioneze precum acupunctura. Clădirile de mare înălţime sunt capabile să realizeze o astfel de acupunctură urbană?

D.S.: Acupunctura nu o văd neapărat prin turnuri, ci prin anumite intervenţii de calitate. În sensul că, în momentul în care ai realiza într-un loc o astfel de intervenţie de calitate, acea calitate s-ar putea răspândi, ar putea genera alte proiecte în jurul ei şi ar contamina, într-un fel, prin calitate şi spaţiile din jur. Avem destul de multe spaţii reziduale, avem foarte multe spaţii care răspund doar unei nevoi de a acoperi ceva. Nu răspund şi nevoii de a crea bucurie, de a crea sentimente, de a crea sensibilitate. Avem nevoie de spaţiu sensibil, cred, mult mai mult decât de spaţiu utilitar. Un spaţiu sensibil este un spaţiu al arhitecturii, nu al construcţiei. În Bucureşti avem foarte multe construcţii, avem spaţii care ne protejează de vânt sau de ploaie, dar nu ne induc şi acea bucurie a spaţiului, cu calităţi estetice.

V.B.: În continuare, vreţi să dezvoltaţi conceptul Taiwan Tower? Vă gândiţi şi la alte concursuri? 

D.S.: Da, pentru că atât membrii juriului, cât şi alţi arhitecţi cu care am discutat ne-au spus că ar trebui să încercăm să dezvoltăm undeva acest proiect, pentru că este foarte interesant. Mă refer la faza de concept, prin care o prezenţă orizontală foarte mare purta oameni şi se dezvolta în asociere cu acel element vertical. Încercăm în continuare, probabil că tot în zona reprezentată de Coreea de Sud – China.

Interviul a fost preluat de pe blogul Igloo.
Foto: DSBA