De vorbă cu Marta Popescu

Marta Popescu are 20 de ani, este fotograf și iubește privirile puternice. Studiază la Universitatea Națională de Artă din București, la secția foto-video, și are propiul său studio foto. Nu mai știe exact câți oameni i-au călcat pragul până acum, dar vreo 600 și ceva au fost cei care… iubesc. Am stat de vorbă cu ea și am răsfoit digital albume foto. O zi cu Marta este o zi flamboaiantă, ceea ce vă dorim și vouă. 🙂

Cum se vede lumea prin aparatul tău de fotografiat?
De aproximativ 2-3 ani am lăsat pozele macro, peisajele și fotografiile de stradă deoparte și m-am apucat să lucrez intensiv cu oamenii. Prin obiectiv, văd în general o persoană degajată, care exprimă mult doar prin expresia feței și prin poziția corpului: priviri puternice și grație în mișcări.

Când vorbesc fotografiile?
Încă din secolul XIX, atunci când Niépce și Daguerre au pus bazele fotografiei, care a avut mai ales un rol documentar. Erau supranumuite “oglinzi cu memorie”. De la începutul secolului XX și de la inventarea calotipiei, s-au pus bazele fotografiei artistice. Astfel, fotografiile puteau să transmită și povești sau să pună în lumină sentimente umane. Pot spune că fotografiile vorbesc mereu. Nu cred că există o persoană care, atunci când privește o poză, să nu “audă” un mesaj.

Ce te-a atras către fotografie?
Părinții mei lucrează în domenii artistice, deci încă de mică am avut ușile dschise către zona aceasta artistică. Țin minte și acum cum obișnuiau să mă ia cu ei la serviciu și asistam la diferite simpozione sau vizitam expoziții. Eu sunt născută în Târgu Jiu și acolo mi-am petrecut copilăria. În fiecare an, se organizează în oraș Simpozionul Naţional de Sculptură „Brâncuşiana”, iar eu eram prezentă acolo de fiecare dată, încă de mică. Țin minte cum mă băgam în sufletul artiștilor și încercam să le fur meseria. Visul meu de atunci era să devin un mare sculptor, dar mi-a trecut repede. Prima oară am făcut poze pe la 11 -12 ani. I-am furat aparatul mamei și am făcut un film întreg cu fotografii cu străzi, copaci, oameni… Nici în ziua de azi nu am aceste fotografii, developarea experimentelor mele fotografice costau cam mult pe atunci… Vin dintr-o familie modestă și a trebuit să aștept ani buni pentru a pune mâna din nou pe un aparat foto.

Dacă ai pleca într-o incursiune fotografică, cu ce fotograf(i) ai vrea să faci echipă?
Dacă aș avea o mașină a timpului, m-aș întoarce în timp câteva decenii bune și m-aș sui în Gigantul lui Nadar. O peripeție cu balonul deasupra Parisului nu mi-ar strica. Dar cum ne aflăm în 2012 și cum lumea fashion domină de ani de zile, l-aș lua de mână pe Terry Richardson.

Cum ți-ai descrie stilul?
Îmi place să lucrez cu oamenii. Până acum cred că am pozat peste 1.000 de persoane, dintre care 600 și ceva doar pentru proiectul “Iubesc”. Deși am ceva experiență în a lucra cu oameni obișnuiți, prefer să lucrez cu modele profesioniste, pentru că înțeleg exact ceea ce vreau să transmit prin fotografie: expresivitate.

Care a fost primul tău proiect fotografic?
În afară de “florile de pe pridvor”, ”în grădină la bunica” și “aglomerația de la Unirii”, primul meu proiect consistent a fost “Iubesc”. Totul a fost ca un joc. Am chemat câțiva prieteni la studio, așa cum ne strângem noi adeseori pentru a bea un pahar de vin și a sta la o vorbă, și i-am pus să scrie pe o foaie ce anume iubesc ei. Au îmbrățișat idea și, după ce am publicat primele fotografii pe internet, au apărut din ce în mai mulți oameni care au vrut și ei o astfel de fotografie. La ultima sesiune, au venit 300 de oameni într-un interval de 8-9 ore.

… Proiectul “Iubesc” a adunat până acum peste 600 de oameni dornici să arate lumii întregi ce anume iubesc ei. Iubirea este cel mai reprezentativ sentiment al ființei umane, așa că, indiferent de vârstă, sex sau ocupație, oricine este capabil să iubească. Chiar dacă nu-ți dai seama, acel cuvânt, pe care ai ales să-l scrii pe foaie, te reprezintă în toatalitate. De ce ai ales să scrii asta și nu altceva? Mulți au scris primul cuvânt care le-a venit în cap, alții au venit cu foaia pregătită de acasă, cu ea imprimata, desenată cu anumite semne sau coduri personale. În cele două minute în care am realizat fiecare fotografie, am vrut să dau modelului libertate maximă și pentru prima oară nu am dat nici un fel de indicație subiectului fotografiat.

Tu ce iubești?
Grea întrebare. 🙂 La sfârșitul proiectului, am făcut o fotografie cu un scaun, deasupra căruia se află o hârtie goală. Aceeași foaie apare și în poza care deschide proiectul, dar pe foaie scrie Iubesc. Scaunul mă reprezintă pe mine, fotograful, persoana din spatele aparatului. Pot spune că doar iubesc și îi las pe toți ceilalți să se exprime în cuvinte.

Ce stări îți place să surprinzi la oameni, care sunt pentru tine cele mai bogate stări ca material fotografic?
Probabil a devenit chiar o obsesie pentru mine să fac modelele să se încrunte. Iubesc privirile puternice. Vreau ca atunci când cineva se uită la o fotografie făcută de mine, să privească modelul drept în ochi. O expresie bună poate salva orice fotografie. Îmi plac stările naturale: să surprind modelele râzând în hohote, mișcându-se anapoda sau uitându-se mirați în stânga și-n dreapta.

Ce slide show de imagini de oriunde ți-a rămas pe retină?
Nu știu câte persoane au auzit de Peter Witkin, dar cu siguranță fotografiile lui mi s-au întipărit în cap.

Se poate trăi din fotografie? Ai clienți pentru care lucrezi?
Da, se poate trăi din fotografie și încă foarte bine. Eu personal am refuzat și refuz să lucrez la nunți, botezuri sau petreceri private, domeniu din care mulți “fotografi” își câștigă existența. Cu ajutorul unui aparat bun, un blitz puternic și câțiva iubitori de distracție, oricine poate să fie “fotograf” în ziua de azi. Sumele semnificative pe care le-am câștigat din fotografie au fost din cadrul burselor sau concursurilor câștigate. Realizez și book-uri, dar sumele sunt nesemnificative.

Ce mesaj ai vrut să transmiți prin “Cuvinte și oameni”?
Proiectul “Cuvinte și oameni” a pornit de la ideea de a-i face un cadou tatălui meu, care scrie poezii, iar “Cuvinte și oameni” este titlul uneia dintre ele, care mi-a plăcut mie foarte mult. Am ales 27 de oameni și i-am pictat, la propriu, cu diferite cuvinte din versurile poeziei. Citind cuvintele de la prima la ultima poză, îți dai seama că este vorba despre o poezie. Am vrut ca personajele să fie șterse, să reprezinte doar un suport, la fel că paginile albe ale unei cărți.

Dacă ți-ai face un tatuaj, ce cuvânt ți-ai tatua ca statement?
De mult voiam să-mi fac un tatuaj pe spate cu mesajul “I am a dreamer”. Și chiar așa sunt. 🙂

Ai participat la Gala Tinere Talente 2011. Ce a însemnat asta pentru tine?
Tinere Talente este un program din cadrul Fundației Principesa Margareta a României. Este un program de susținere a tinerilor artiști din România. De când eram încă elevă în cadrul liceului Nicolae Tonitza, am auzit de la niște prieteni de această bursă. Aveai nevoie de un CV bun, o scrisoare de intenție și una de recomandare pentru a putea fi acceptat la interviu. M-am gândit să aplic, deși eram destul de sceptică – erau foarte mulți concurenți și destul de puține locuri. Am fost foarte bucuroasă când am aflat că am primit bursa și, datorită ei, am putut să-mi achiziționez un aparat bun și să-mi încep proiectele la care visam. Am aplicat și în 2012 pentru aceeași bursă și am avut norocul sau talentul de a o câștiga pentru încă un an consecutiv.

E acum Bucureștiul acasă? Cum te-ai adaptat?
Era mai greu la Târgu Jiu. Tipa cu părul roșu și creastă, care umbla cu un trepied în mână prin oraș era un specimen rar întâlnit. La 16 ani am „fugit” de acasă în București. Nu cunoșteam pe nimeni, dar totuși eram fericită, așa că am început aici o viață nouă. Mi-a fost foarte greu la început. Nu aveam mai nimic. Aparatul meu de 500 de lei era tot ce aveam. Am câștigat niște bani mergând la diferite casting-uri, iar la 18 ani mi-am luat primul aparat DSRL și încet, încet mi-am imporvizat un studio acasă.

… Mulți au impresia că sunt o „fată de bani gata”, căreia i s-a oferit totul, dar foarte puțini știu câte eforturi am făcut pentru a face ce-mi place. Prima oară am început să pozez oameni pe care îi cunoșteam, după aceea am început să dau diferite anunțuri pe internet… Astăzi mă trezesc la ședințe foto cu persoane pe care nu le-am văzut niciodată. Un apel telefonic, un mail sau un mesaj privat și ședința foto este deja stabilită.

Dacă ar fi să transmiți un mesaj despre București printr-o singură fotografie, care ar fi aceea și unde ar fi făcută?
Cred că aș face un colaj cu toate fotografiile de la proiectul „Iubesc”.

Pleci mâine într-o călătorie. Ce destinație ai alege ca sursă fotografică?
Aș vrea să plec în Marea Britanie. În vara asta, vreau să fac o sesiune în Londra pentru proiectul „Iubesc”. Visul meu ar fi să plec în marile capitale ale lumii și să imortalizez oameni de peste tot din lume pentru proiectul „Iubesc”.

Care e următorul proiect?
Intenționez să fac și un proiect fashion, foarte colorat. Atât vă pot spune momentan. Restul veți afla în expoziție.

Fotografii de Marta Popescu

Facebook IconTwitter IconVisit Our BlogVisit Our BlogVisit Our Blog