O casă chic la muzeu sau povestea frumoasei adormite de pe Strada Frumoasă

La fel de bine, titlul articolului ar putea fi – “Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple”. 🙂 Dar până să ți se întâmple casa visurilor, de exemplu, treci prin multe – chirii, amenajări cu cântec, ba chiar și un “șantier al vieții”. Așa că înainte să afli detalii despre apartamentul bucureștean-parizian de lângă Muzeul George Enescu, îți facem cunoștință cu gazda noastră de astăzi, poate te vei regăsi în scenariul poveștii de la casă la acasă.

Anca Dumitrescu a experimentat locuitul în București în nenumărate feluri și le-a cam trăit pe toate: bloc comunist, mansardă într-o vilă de patrimoniu, bloc din 1900 etc. A stat în cămin la capătul Berceniului, când era studentă, apoi într-o garsonieră la Piața Muncii (pe care a închiriat-o într-o stare jalnică și a amenajat-o de la zero), într-o mansardă în Cotroceni, dar și într-un apartament minunat pe Calea Victoriei, la intersecția cu Piața Amzei. Dar abia de curând și-a găsit cu adevărat locul.

“În fiecare casă în care am locuit m-am apucat de amenajări și-am pus o parte din mine în pereții ei și-n aerul respirat între aceștia. Pentru mine, a fost și va fi mereu extrem de important ca atunci când deschid ușa casei să am acel sentiment că m-am întors la matcă. E acel izvor de unde mintea si corpul meu se umplu de energie, unde sufletul meu e fericit. N-aș putea locui niciodată într-o casă care nu mă inspiră”.

Pentru că este îndrăgostită iremediabil de București de mai bine de un deceniu, Anca ne-a invitat la o promenadă în oraș și ne-a spus ce îi bucură ochiul. Merge mult pe bicicletă și astfel a descoperit, de aproape, detalii urbane pe care din mașină și în fugă nu ai cum să le observi.

“Am fost mereu omul care visează cu ochii deschiși la blocuri/case interbelice din București. Pe unele le știu îndeaproape, cu adresă, stil arhitectural, crăpături pe fațadă și detalii care le fac unice. Câteodată, mă bucur ca un copil când văd o restaurare făcută cu grijă și atenție la toate detaliile vechi. Petrec mult timp pe străzi, uitându-mă insistent la case. Dacă vezi o tipă care stă în fața unei curți minute-n șir, cu ochii pironiți pe ziduri, aceea sunt eu. Încerc să-i descifrez misterul, să-i ghicesc frumusețea pe care o ține ascunsă între pereți. Din când în când, flirtez cu casele bucureștene”, îmi povestește Anca zâmbind.

După 11 ani de locuit în Micul Paris și plimbări nesfârșite, Anca avea deja o listă scurtă de clădiri pe care le admira în secret. Clădiri în care visa să locuiască.

“Sunt obsedată de ferestre, cred că în viața anterioară am fost o fereastră. O fereastră imensă, cu cremoane de fier, o fereastră care în fiecare zi se lăsa sedusă de promisiunile razelor de lumină. Așa că mereu mă uit după ferestre atunci când privesc o casă. Și după poziția casei (nord, sud, est sau vest) pentru că, în funcție de asta, imediat îmi dau seama cam câtă lumină se revarsă pe fereastră! Mi-am promis că, dacă vreodată voi avea o casă a mea, neapărat va avea tâmplărie veche, originală, și geamuri mari, pariziene, și-n general, cred că visam încă de când eram un copil la o casă ca la Paris”, adaugă Anca, creând suspansul descoperirii casei visurilor.

În sfârșit, ajungem pe Calea Victoriei la Muzeul George Enescu și la dorința împlinită despre care v-am povestit deja. Era sfârșitul lui 2016 când Anca a început căutările “acelei” case. Stătea cu chirie, într-un apartament frumos, tot pe Calea Victoriei, dar sufletul ei voia altceva. O fereastră deschisă și mai ales o fereastră autentică. Iar după un an în care obosise să mai caute a găsit-o!

“Am văzut anunțul pe un site de imobiliare și, deși îmi depășea bugetul, eram atât de curioasă să văd cum arată un astfel de apartament (era pe lista ACELOR blocuri pe care le iubeam), încât l-am sunat pe agent și am programat o vizionare. Țin minte și acum că prima întrebare pe care i-am pus-o la telefon agentului a fost: “Tâmplăria este cea originală sau au fost montate termopane?” Când mi-a spus că toată tâmplăria e cea originală, inima mi s-a făcut mică, mică de tot, căci știam ce ferestre are acel bloc”.

Când a intrat în casă, a deschis geamurile și-a văzut ce e dincolo de ele – Muzeul Enescu (Palatul Cantacuzino) în toată splendoarea lui. Anca a simțit un milion de fluturi în stomac care nu mai șopteau, ci strigau: “Asta e casa!”. Și așa a fost.

Câteva luni mai târziu a semnat contractul de vânzare-cumpărare, chiar în pragul zilei ei de naștere. “Nu știu cum să pot mulțumi universului pentru asta. Casa visurilor mele devenea casa în care urma să locuiesc”. Imobilul din strada Frumoasă, construit în 1928, este primul imobil de apartamente proprietate privată din București, urmându-i o serie întreagă de proiecte asemănătoare, cum ar fi blocul din str. Episcopiei 2-4 sau două imobile cu 8 etaje din Piata Senatului (actuala Piața Națiunilor Unite). Ce e și mai interesant e că paternitatea acestui proiect este atribuită de literatura de specialitate arhitectei Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România, care lucra alături de Pangrati și Burcuș la Societatea Construcția Modernă.

Casa visurilor cere timp. Iar Anca Dumitrescu a pornit un adevărat șantier, iar până la prima noapte în noua locuință au fost altele albe în care făcea planuri și desena bucătării. Așadar, urmează povestea renovării, așa cum ne-a spus-o chiar ea. E una lungă, dar cu final fericit.

Când a început “șantierul vieții” și de ce ai botezat astfel amenajarea? 🙂

M-am apucat de renovarea apartamentului pe 16 octombrie 2017, la două săptămâni de la semnarea actului de vânzare—cumpărare. #șantierulviețiimele, căci așa îl denumisem, a devenit oarecum faimos și-n social media, căci nu de puține ori, pe durata amenajării, postam despre relațiile pline de scântei cu echipa de muncitori. L-am denumit așa pentru că mi-am pus toată viața în slujba lui. (GREȘIT, a NU se proceda așa, vă rog eu tare mult!) Chiar a fost șantierul vieții mele, și la propriu, și la figurat. Habar nu aveam că voi trece prin ce-am trecut, că aș fi putut fi în stare să duc asemenea nebunie la capăt și, mai ales, de una singură. Am fost atât de naivă să cred că totul va fi ușor, că refac anumite lucruri, zugrăvesc, mai trag o țeavă colo, mai un întrerupător dincolo, pun niște mobilă și mă mut. Cred că Dumnezeu se amuza teribil de planurile mele de la acel moment.

Ai avut un plan de la bun început? Știai cum vrei să arate apartamentul? Ce ți-ai dorit neapărat? Ce-ai schimbat, ce-a rămas din vechiul design?

Nu chiar și asta mi-a dat mari bătăi de cap, căci eram cu muncitorii exact ca-n legenda lui Manole. Ce construiam azi suferea pe parcurs modificări radicale în proiect și ne trezeam cu toții că trebuie s-o luăm de la capăt. Au fost luni întregi în care cred că am fost greu de suportat de cei din jur, căci toate gândurile mele se îndreptau către casă. Țin minte și acum o noapte, când m-am trezit din somn pe la 2:00, am luat o foaie de hârtie și am desenat bucătăria, care îmi dădea bătăi de cap de zile întregi, căci nu știam deloc cum s-o abordez. (Bucătăria apartamentului este foarte mică și trebuia să găsesc o soluție cât mai creativă și funcțională de amplasare a mobilierului, ca să reușesc să scot ceva din ea).

Mi-am dorit neapărat să păstrez nealterat farmecul vechi al apartamentului – de fapt, ăsta era motivul pentru care l-am și cumpărat. Mi-am dorit să recondiționez toată tâmplăria – ușile și ferestrele – să le aduc la viață și să le pun în evidență fiecare detaliu. Ele în sine sunt niște piese importante ale casei, de care sunt extrem de atașată. Dar aici a început nebunia – sunt atât de puțini oameni care știu să facă asta cum trebuie, de aceea mi-a fost extrem de greu să găsesc meșteri care să ducă proiectul la capăt.

Prima echipă, după o lună în care au distrus casa și au demontat tot ce au prins – uși, ferestre – au fugit, pentru că și-au dat seama că nu pot livra ceea ce-mi doresc. M-au lăsat în pom fix la început de iarnă. Nu aveam geamuri și iarna bătea la ușă. Țin minte că zugravul a acoperit câteva geamuri cu plăci de rigips, ca să nu intre așa mult frig în casă. Când, într-un final, am găsit pe cineva priceput, nu putea munci decât două ore pe zi, iar numărul total de uși și ferestre din casă depășește 20! Am zis că mă apuc să învăț cum se face treaba asta și o să o fac eu. Într-un final, după vreo 5 luni, a terminat tâmplăria, iar eu simțeam că alergasem cel mai lung maraton din lume.

N-am schimbat nimic din casă, la nivel de împărțire sau funcțiuni. Nici n-am avut de ce, deoarece apartamentul este împărțit foarte bine și asta mi-a ușurat destul de mult munca de amenajare.

Care a fost cea mai mare provocare? Cât a durat renovarea?

Renovarea a durat exact 9 luni. Am început pe 16 octombrie 2017 și pe 16 iulie 2018 petreceam prima mea noapte ACASĂ. Prietenii râd și spun că a fost cât o sarcină și-acum sunt pregătită pentru asta. Râd și eu acum când îmi amintesc prin câte am trecut: primul instalator, cam chefliu, orice îi spuneam, el îmi replica: “Doamnă, de unde știți dumneavoastră ce-i de făcut de acolo, de la birou, de unde mă sunați, habar nu aveți.” Pentru el, nimic nu era posibil. L-am dat afară după câteva zile. Apoi, zugravul a spart o țeavă în timp de scotea podeaua din bucătărie și toată camera era o fântână arteziană. Mai să inundăm tot blocul chiar din primele săptămâni de renovare. În rest, ce pot să zic, mă obișnuisem să fiu numită “doamna Ancuța” și să fiu sunată de 5 ori pe zi că au mai apărut nu știu ce probleme/cheltuieli neprevăzute.

Cea mai mare provocare este să fii femeie pe șantier. 🙂 Fără experiență, fără să știi ce să ceri, cum se face, ce să verifici. Femeie pe șantier într-o lume a muncitorilor bărbați. N-am avut o echipă de muncitori integrată care să ducă totul la bun sfârșit într-un mod organizat. Când am luat apartamentul eram nerăbdătoare să încep renovarea (pardon, s-o termin!), așa că m-am apucat de ea rapid, fără să mă gândesc cum ar trebui abordat un astfel de proiect cât mai eficient.

La un moment dat, instalatorul începuse să se certe cu zugravul, zugravul cu tâmplarul și tâmplarul cu toată lumea, iar apoi mă sunau pe mine să le rezolv problemele. După ce toată casa a fost gata și instalatorul și-a dat seama că uitase un robinet închis în perete, am spart din nou peretele, ca să îl deschidă.

Cum a ajuns cada în mijlocul casei? 🙂

Am și eu obsesiile mele când vine vorba de case. Pe lângă ferestre, o altă… fixație era să am o cadă la geam. O cadă în care să mă cufund în apă fierbinte în zile geroase de iarnă și să privesc pe fereastră cum cad fulgii. O cadă în care să citesc sau să scriu și, din când în când, să-mi arunc ochii pe geam pentru un strop de inspirație. Iar când am realizat de ce vedere se bucură apartamentul ăsta, am zis că trebuie să găsesc o cadă și s-o pun într-un fel sau altul lângă fereastră.

Cada veche de fontă cu picioare mă aștepta, plină de rugină și de mizerie, la groapa de gunoi din Bragadiru. De acolo am salvat-o, am recondiționat-o și am adus-o acasă. A urmat apoi o luptă grea de căutare a unei metode de a o instala chiar la geam. Am găsit soluțiile, într-un final, așa că iată-mă cu frumoasa cadă în mijlocul casei. 🙂

La capitolul design interior ai făcut superechipă cu mama ta. Ce v-a inspirat? Cum ați ales culorile? Dar mobila?

Mama a fost revelația acestui șantier. Nici acum nu-mi vine să cred că, odată cu renovarea asta, am descoperit în mama un om supercreativ și pasionat de design, gata să-mi pună în aplicare toate ideile. Mama a găsit tot felul de meșteri în orașul meu natal (Petroșani) care să-mi facă fel de fel de lucruri. La București ar fi fost complicat, uneori de nerealizat, alteori extrem de costisitor. N-am ales culori, căci eu sunt omul non-culorilor. Visez totul cât mai simplu, dacă se poate alb, lemn și doar mici contraste. Am mers pe mult alb, pe culoarea lemnului din parchet, pe o serie de detalii aurii (bateriile de la baie și bucătărie) și pe câteva contraste de negru.

Ce m-a inspirat? Ani întregi de privit în continuu case. Vizitele la Paris. Vacanțele la Copenhaga. Toți anii ăștia în care am “procrastinat” nefăcând altceva decât să urmăresc bloguri și reviste de design interior. Pinterest, aplicație în care am inițiat-o și pe mama și care ajunsese să-mi trimită zilnic poze cu idei noi pentru casă. Casa în sine m-a inspirat. Îi eram datoare s-o readuc la viață. Era ca frumoasa adormită când am găsit-o. Frumoasa adormită de pe Strada Frumoasă. 🙂

Care este colțișorul tău preferat din casă? Dar obiectul cel mai drag?

Ah, asta da întrebare grea. Aș spune că mi-e drag locul unde e cada, pentru că e acel element nebunesc din casă. Dar biroul vechi, primit cadou de la tata și scaunul cărat tocmai din Bucovina reprezintă un alt loc în care îmi place să mă retrag. Obiectul preferat? Cred că am două: tabloul din camera cu fotografia semnată de Hablinschi și pickup-ul.

Cum e să admiri în fiecare zi Muzeul George Enescu? Te simți ca la Paris pe Strada Frumoasă din Micul Paris? Cât de des auzi acorduri de pian?

Știi, foarte mulți oameni mă întreabă “Vai, dar cum ai avut curajul să cumperi un apartament în blocul ăsta vechi. Nu ți-e frică de cutremur?”. Nu, nu mi-e frică de moarte și nici de cutremur. Oricum nu știm când vor veni nici una, nici alta. Și nici nu știu dacă acest bloc se va prăbuși înaintea altor construcții noi. Nu are bulină și nici risc seismic, dar na, până la urmă e un bloc construit în 1928, trebuie să fim onești și să acceptăm că are aproape 100 de ani.

Pentru mine, a contat mai mult să mă trezesc fericită în fiecare dimineață când privesc pe fereastră și în jurul meu. Să stau în balcon și să-mi beau cafeaua cu… Enescu. Să deschid noaptea ferestrele și să pară totul un scenariu din The Great Gatsby. Să mă plimb desculță, în capot, pe parchetul ăsta de stejar și să ascult vinilul preferat. Cu lucrurile astea rămân în viață. Căci dacă mă raportez mereu la un potențial risc, uit să mai trăiesc.

În concluzie, după ce ai trecut prin șantierul vieții, este acest apartament casa visurilor tale?

Oricât de ciudat ar părea, așa cum spuneam și mai sus, eu mi-am imaginat casa asta încă de când eram copil. N-am crezut că se va transforma în realitate, dar am visat-o dintotdeauna. Acum, dacă mă raportez la clipa de azi, la povestea asta pe care ți-o spun acum, în noiembrie 2018, pot spune că DA!, aceasta e casa visurilor mele. S-ar putea ca peste ani lucrurile să se schimbe. Dar de ce să trăim în viitor când pot privi pe fereastră și visa cu ochii deschiși?

Încheiem vizita de astăzi cu un imbold pentru a visa, a spera și a crede. Și încă ceva: să știți că Piper, motanul Ancăi Dumitrescu, e adevăratul stăpân al casei. E pisic meloman și adoră recitalurile de pian de la Muzeul George Enescu.

Citește și În București, într-un apartament cu șarm parizian.

Articol scris de Oana Țepeș-Greuruș. Oana scrie vești, povești, firești și pe goinfashion.ro.

Fotografii: Florin Marica și Andrei Crețu

Leave a Reply

Facebook IconTwitter IconVisit Our Instagram FeedVisit Our Instagram FeedVisit Our Instagram Feed